Tiffany se trezi şi se uită în jur, era ameţită şi confuză. Şi pe lângă asta, o migrenă o chinuia de ceva timp. Încercă să se ridice, fără rezultate însă. Căzu neputincioasă pe pământul rece şi începu să plângă. Atunci o umbră se văzu pe asfaltul acela atât de gri şi de simplu: era o pisică.
"Miau." a făcut pisica, uitându-se la ea cu o expresie inteligentă.
"Pleacă!" a ţipat ea, uitându-se la mine. Eu nu i-am zis nimic, am ajutat-o să se ridice şi am plecat mai departe.
În Hope City era o zi friguroasă şi ploua cu stropi mari şi grei. Eram singurele fără umbrelă. Realizam că ceea ce făceam era, într-un fel, stupid şi că puteam răci, dar nu ne mai gândeam la asta. Soarele nu mai răsărea şi din ce în ce mai puţini oameni mergeau pe stradă. Noi mergeam fără oprire, aproape alergând.
"Unde mergem, până la urmă?" am întrebat-o pe Tiffany, realizând deodată că nu ştiu unde mă duc.
"Într-un loc mai bun." mi-a răspuns.
Şi la vreo 100 m de noi erau... da, John şi Josh.
"Ăăă, Tiffany..." am îngăimat eu, neştiind ce urma să zic.
"Da, ştiu."
De ce ne duceam să ne întâlnim cu ei? Ei nici măcar nu mă suportau! Eu arătam jalnic: aveam nişte pantaloni verzi şi un tricou roşu, cu o pată de iaurt de la un accident de acasă. "Perfect!" Tiffany era foarte drăguţă: avea nişte blugi skinny negri, un tricou alb şi un hanorac gri cu negru. I-a salutat şi au continuat să meargă, lăsându-mă în urmă.
"Andreea, vii?" m-a întrebat Tiffany. Băieţii nu-mi spuseseră nimic. Absolut nimic... : (
"Aaa, vine şi ea cu noi?" a întrebat John. Nici n-am văzut-o.
"Da, ştiu! Nimeni nu mă vede! Sunt invizibilă pentru voi, nu-mi vine să cred că stau în ploaie la 6 grade în tricou, în... hainele mele jalnice! Ştiţi ce?! Lăsaţi-mă..." Şi am fugit. N-a venit nimeni după mine, deci chiar nu contam pentru ei. Doar Tiffany mai arunca câte o privire în spate.
Am alergat tot drumul spre casă, plângând. Toţi se uitau la mine când treceam pe lângă ei, dar deja nu mă mai mira. La îmbrăcămintea şi faţa roşie de la atâta plâns, cred şi eu...
Mi-am amintit ce frumoase erau zilele de la începutul anului, când încă nu-i cunoşteam şi când credeam că-mi sunt prieteni... I-am văzut vis-a-vis de mine, pe celălalt trotuar. Râdeau, se distrau.
A doua zi am ajuns la şcoală. Era ziua mea şi uitasem să cumpăr bomboane. Mi-am pus ghiozdanul în bancă, m-am aşezat pe simplul scaun şi nu m-am mai ridicat de acolo. Pe bancă era un bileţel, ceea ce mi-a atras atenţia. Pe el scria "Mulţumim.".
"Pentru ce?" m-am gândit eu.
Şi atunci i-am văzut pe Josh, John şi Tiffany stând toţi 3 într-o bancă şi uitându-se la mine. În banca mea era un pacheţel, împachetat cu grijă.
"Stai... Ei îmi luaseră un cadou?"
"La mulţi aaaani!" au spus ei, venind lângă mine.
"Mulţumesc... Dar... de unde aţi ştiut că e ziua mea, cum de mi-aţi luat şi cadou?"
"Ţi l-am luat ieri. De ce crezi că am plecat aşa?" m-a întrebat Tiffany, uitându-se la mine cu ochii de un albastru strălucitor.
Concluzie? Aparenţele înşeală.
Şi... prietenii buni îţi sunt aproape şi îţi înfrumuseţează zilele. Important e ca tu să zâmbeşti şi când îţi este greu. Important e să fii... tu.
0 comments:
Post a Comment