Dialog.

- Zidul nu se prăbuşeşte, e demolat. Cu lovituri puternice, una după alta.
- Da, dar e viaţa mea...
- Mă bucur că în sfârşit ţi'ai dat seama despre ce vorbim.
- Şi eu mă bucur că mi'am dat seama de ce a putut să'mi facă...Mda, om cu două feţe. 
- Ăhă. Ştiu exact despre ce vorbeşti! Din fata aia blândă şi timidă a ajuns să se întâlnească cu 1000 de băieţi şi să fie rea. Mda.
- Nici nu mai vreau să'mi amintesc...
- Dacă nu'ţi aminteai acum, oricum ai fi făcut'o mai târziu.
- Mda, cam aşa'i.
- Îmi sună telefonul.
- Şi ce? Lasă'l să sune.
- Nu pot. Probabil mă sună mama, cred că mă caută. Am şi uitat că am plecat de'acasă fără voia lor.
- Cam aşa faci mereu...
 - Nu'mi zice că te transformi şi tu ca ea, nu vreau să devii ce a devenit "prietena" ta...
- Bine. Ştii, faza e că prietena mea adevărată eşti...tu.
- Bing, s'a aprins beculeţul!
- Aşteptam alt răspuns.
- Scuze, sunt obosită şi supărată...Mă identific cu un personaj dintr'un film.
- Cu cine?
- Cui îi pasă?!
- Ăăă...Mie! Tocmai te'am întrebat.
- Ce? Ahh, scuze, ţi'am zis că nu's în apele mele. Totuşi, cum de a fost demolat zidul?
- Ea a făcut'o, ea l'a demolat. Cu lovituri puternice, una după alta...
- Ştiu. Îmi pare rău, nu meriţi.
- Mersi...
-Cu plăcere. Eu plec.
- Bine, să intri pe mess când ajungi. Pa.
- Pa. I will always love you.
- Me too. Me too... 

L0v3...

Un simplu "Te iubesc" poate schimba lumea. Mai ales când e spus din inimă. Totuşi, suferinzi de "inimă frântă" sunt tot mai mulţi. Învaţă să spui "Te iubesc"!

Alt răspuns

-Bună.
-Bună.
-Voiam să'ţi spun că te iubesc.
-Mersi.
-Aşteptam un alt răspuns.
-Mersi foarte mult.


Din păcate,aşa ni se întâmplă multora dintre noi.Nu putem împiedica asta.C'est la vie! 

No title.

De ce exact când ţi'e lumea mai dragă toţi te apostrofează şi fac lucruri urâte? Lucruri lipsite de maturitate, spus la modul cel mai serios. Eşti fericit şi... îţi cade lumea în cap. Aici se văd adevăraţii prieteni. Eu am descoperit că am doar unul. Unul şi bun. Un prieten adevărat şi mulţi amici. Într'o vreme mă întrebam cum poţi fi trist când ai prieteni buni. Ei bine, poţi- şi asta în mod sigur. Degeaba înşir cuvinte aici, oricum lumea va fi tot aşa. 
Degeaba, în zadar... Unii oameni chiar nu pot fi schimbaţi.  

You can fly?

Câteva vrăbii zboară în stol.  Fac gălăgie. Ciripesc. Măcar au glas. Au glas ca să spună ce simt. Nu, se pare că le încurc cu oamenii. Cu unii oameni. Cei care pot zbura. 
So, you can fly? I hope so. 

Stau şi mă gândesc(II)

Exact când te aştepţi mai puţin,în viaţă se petrece o schimbare mai mult sau mai puţin benefică pentru tine.Ori întâlneşti un om care te va face fericit(ă) pentru tot restul vieţii,ori câştigi o sumă imensă de bani la un concurs la care uitasei că te-ai înscris,ori alte N chestii.
M-am trezit într-o dimineaţă cu un băiat la uşă.Era înalt,avea ochi albaştri şi ţinea în mână un pachet.M-a întrebat dacă sunt Andreea Miller şi am dat din cap aprobator.În pachet era un căţeluş micuţ şi auriu,care a început imediat să se gudure şi să mă lingă.L-am întrebat pe băiat de unde e acel căţeluş.Răspunsul veni scurt:"Nu vă pot spune".A plecat imediat,lăsându-mă în prag surprinsă şi uitându-mă la căţeluş.
I-am luat pe toţi la rând,dar nu mi-am dat seama de unde ar putea fi,pentru că rudele care iubeau animalele puteau fi numărate pe degetele de la o mână.
M-am trezit şi m-am uitat în jur.Fusese un vis lung,dar atât de real!Adormisem în cabina de probă de la mall.Am cumpărat toate hainele(am dat vreo 300€,dar îşi meritau fiecare bănuţ).Mi-am pus ochelarii de soare,am ieşit din magazin şi am dat fanilor câteva autografe.

ѕƒâяşιt...

Stau şi mă gândesc

Stau.Stau şi mă gândesc.Ceasul ticăie,dar abia dacă îl pot auzi.Văd doar că fragilul secundar se mişcă.Paharul,paharul care mai acum 2 minute era plin cu vin e...gol.
"Când s-a terminat?"Stau.Stau şi mă gândesc.Pe scaun e o rochie albastră,iar eu sunt în cu totul altă lume.Am un alter ego care îmi spune CE să fac şi CUM să fac.De când începuse şcoala,mă concentrasem numai pe ea.Mobila era prăfuită şi covorul avea 2-3 pete de vin.Aveam obiceiul să scriu poezii şi să beau vin.
Sticla se terminase şi căzuse pe covor.Alte pete... 
Mă plictiseam,fie vorba între noi.Nici nu ştiam când am dus ultima dată covorul la curăţătorie,şi doar curăţătoria era peste drum.În casa cu uşă albastră nu se întâmplau lucruri neobişnuite-totul era simplu şi banal.O casă simplă,aş zice.
Un televizor micuţ în sufrageria modestă era tot ce mă putea bucura.Lucram cu jumătate de normă la fast-food-ul din colţ,aşa că nu-mi puteam permite haine Armani şi Prada.Tot ce aveam mai frumos era rochia albastră.Avea nişte aplicaţii de dantelă negre şi câteva perluţe,despre care nimeni nu ştia dacă sunt sau nu adevărate.O cumpărasem dintr-un boutic din centrul oraşului,unde preţurile erau "de metropolă".Un bolero era 40€,şi nici măcar nu era drăguţ.Hainele mele erau mai mult primite decât cumpărate de propria persoană.


Stau.Stau şi mă gândesc.La viaţa mea,la hainele mele...La viaţa mea plictisitoare şi la hainele mele modeste,mai bine zis.Un fluture zbura pe la geamul meu.Soarele bătea în geam,mângâindu-l parcă.
"Albastru,albastru..."repetam eu în gând.
Albastru,albastru,albastru... 

    

Viaţa şi întorsăturile ei bruşte

Tăcere.În cameră domneşte tăcerea.Lumina roşiatică şi difuză a veiozei se propagă,învăluind camera în umbre de un roşu aprins,strălucitor.Radioul de pe noptieră încetase demult să mai meargă.Florile din vaza albastră se ofiliseră demult,iar mirosul neplăcut de apă stătută pusese stăpânire pe întreaga cameră.Era lună plină,iar Tiffany avea un sentiment de nesiguranţă.N-o mai sunase nimeni de câteva luni-dădea de gândit.Tot ce avea de mâncare era un borcan cu dulceaţă,expirată de-acum şi câteva pungi de popcorn uscat,cu diverse arome.
Haine-doar câteva.Prefera să treacă neobservată,oriunde s-ar fi dus.Ar fi trebuit să facă o schimbare...Să-şi schimbe viaţa,hainele,anturajul.A început să fredoneze un cântec şi a luat în mână o carte micuţă.
                                          ------------------------------------------------------- 
Televizorul merge în surdină.Ecranul lui e prăfuit.Tot ce reuşeşte să învioreze mica încăpere este un tablou.Îl cumpărase de la un târg de vechituri,cu vreo 25€.În tablou era înfăţişată o tânără,cu părul negru şi cu ochiii de un albastru strălucitor.Lângă el era un tablou pictat de ea.Da,era o bună pictoriţă.Cum s-ar spune,avea un talent ascuns pe care mulţi nu-l înţelegeau.Pe masa din mijlocul camerei stătea un album de fotografii,de prin anii 90.În el erau poze cu părinţii ei,care muriseră într-un accident de maşină.
"Erau frumoşi...dragostea i-a făcut şi mai frumoşi..."gândea ea.A adormit în tăcerea deplină,cu albumul în braţe.


S-a trezit,tresărind.Ceasul arăta 2:08.Se culcase acum o oră,dar parcă trecuseră veacuri.A deschis televizorul şi s-a uitat la o emisiune de pe Discovery,despre copiii din Africa.Şi-a dat seama că e fericită comparativ cu ei-cu mult mai mult.
Aşa că a început din nou să-şi trăiască viaţa:a ieşit din nou în oraş cu prietenii şi...a început din nou să picteze.Astăzi,tablourile ei sunt expuse la galeriile de artă din Manhatten.Duceţi-vă să le vedeţi! 

Oraşul umbrit de gânduri

Tiffany se trezi şi se uită în jur, era ameţită şi confuză. Şi pe lângă asta, o migrenă o chinuia de ceva timp. Încercă să se ridice, fără rezultate însă. Căzu neputincioasă pe pământul rece şi începu să plângă. Atunci o umbră se văzu pe asfaltul acela atât de gri şi de simplu: era o pisică.
"Miau." a făcut pisica, uitându-se la ea cu o expresie inteligentă.
"Pleacă!" a ţipat ea, uitându-se la mine. Eu nu i-am zis nimic, am ajutat-o să se ridice şi am plecat mai departe.
În Hope City era o zi friguroasă şi ploua cu stropi mari şi grei. Eram singurele fără umbrelă. Realizam că ceea ce făceam era, într-un fel, stupid şi că puteam răci, dar nu ne mai gândeam la asta. Soarele nu mai răsărea şi din ce în ce mai puţini oameni mergeau pe stradă. Noi mergeam fără oprire, aproape alergând.
"Unde mergem, până la urmă?" am întrebat-o pe Tiffany, realizând deodată că nu ştiu unde mă duc.
"Într-un loc mai bun." mi-a răspuns.
Şi la vreo 100 m de noi erau... da, John şi Josh.
"Ăăă, Tiffany..." am îngăimat eu, neştiind ce urma să zic.
"Da, ştiu."
De ce ne duceam să ne întâlnim cu ei? Ei nici măcar nu mă suportau! Eu arătam jalnic: aveam nişte pantaloni verzi şi un tricou roşu, cu o pată de iaurt de la un accident de acasă. "Perfect!" Tiffany era foarte drăguţă: avea nişte blugi skinny negri, un tricou alb şi un hanorac gri cu negru. I-a salutat şi au continuat să meargă, lăsându-mă în urmă.
"Andreea, vii?" m-a întrebat Tiffany. Băieţii nu-mi spuseseră nimic. Absolut nimic... : (
"Aaa, vine şi ea cu noi?" a întrebat John. Nici n-am văzut-o.
"Da, ştiu! Nimeni nu mă vede! Sunt invizibilă pentru voi, nu-mi vine să cred că stau în ploaie la 6 grade în tricou, în... hainele mele jalnice! Ştiţi ce?! Lăsaţi-mă..." Şi am fugit. N-a venit nimeni după mine, deci chiar nu contam pentru ei. Doar Tiffany mai arunca câte o privire în spate.
Am alergat tot drumul spre casă, plângând. Toţi se uitau la mine când treceam pe lângă ei, dar deja nu mă mai mira. La îmbrăcămintea şi faţa roşie de la atâta plâns, cred şi eu...
Mi-am amintit ce frumoase erau zilele de la începutul anului, când încă nu-i cunoşteam şi când credeam că-mi sunt prieteni... I-am văzut vis-a-vis de mine, pe celălalt trotuar. Râdeau, se distrau.
A doua zi am ajuns la şcoală. Era ziua mea şi uitasem să cumpăr bomboane. Mi-am pus ghiozdanul în bancă, m-am aşezat pe simplul scaun şi nu m-am mai ridicat de acolo. Pe bancă era un bileţel, ceea ce mi-a atras atenţia. Pe el scria "Mulţumim.".
"Pentru ce?" m-am gândit eu.
Şi atunci i-am văzut pe Josh, John şi Tiffany stând toţi 3 într-o bancă şi uitându-se la mine. În banca mea era un pacheţel, împachetat cu grijă.
"Stai... Ei îmi luaseră un cadou?"
"La mulţi aaaani!" au spus ei, venind lângă mine.
"Mulţumesc... Dar... de unde aţi ştiut că e ziua mea, cum de mi-aţi luat şi cadou?"
"Ţi l-am luat ieri. De ce crezi că am plecat aşa?" m-a întrebat Tiffany, uitându-se la mine cu ochii de un albastru strălucitor.
Concluzie? Aparenţele înşeală.
Şi... prietenii buni îţi sunt aproape şi îţi înfrumuseţează zilele. Important e ca tu să zâmbeşti şi când îţi este greu. Important e să fii... tu.

Ruginiu.

Toamna a sosit, din nou...
Toamna aduce deseori senzaţii pline de tristeţe, cu norii ei cenuşii şi frunze căzute. Important este ca noi să privim ce e frumos şi să ne dăm seama că trebuie să găseşti frumosul chiar şi în ce e mai urât. Toamna înseamnă viitor, toamna înseamnă începerea şcolii, toamna înseamnă noi şi noi şanse...De ce ne gândim că frunzele cad? Hai să ne gândim că vor fi verzi din nou. Indiferent de anotimp, dacă ai pe cineva alături care să ţină la tine cu adevărat parcă totul e mai frumos. Şi când spun asta, mă gândesc la prietenii mei de care am vorbit şi în compunerile anterioare: Josh, John şi Tiffany. De exemplu, astăzi în Brăila a fost o zi foarte urâtă, cu ploaie şi vânt rece. Dar am mers cu cei 2 amici acasă, am râs, eu le ţineam umbrela deasupra capului... Drăguţ. Cum poţi fi deprimat când ai prieteni buni?
Autobuzul era plin de lacrimile cerului, meteorologii avuseseră dreptate. Îmi place când plouă, e mai... romantic. Abia aştept ziua de mâine.
Abia aştept să le spun iar "Bună".
Abia aştept să... plouă iar.

Alergare de viteză [printre sentimente].

1.51 AM.
Au trecut 3 zile de când nu ne-am văzut, 3 zile în care simţeam că cerul urma să se prăbuşească. Citeam scrisorile şi îmi dădeam seama că unele lucruri n-ar fi trebuit să se întâmple niciodată. În ultima săptămână îmi petrecusem nopţile gândindu-mă la cei 3 prieteni ai mei, de când mă mutasem la noua şcoală. Mâine( de fapt, astăzi) urma un test la fizică, dar acum era important să-mi înşir sentimentele pe hârtie.
1.59 AM.
Va mai trece o zi în care nu voi avea curaj să spun tot ce am pe suflet. Prietenii mei... Tiffany, Josh şi John. Aş vrea să fim mai apropiaţi, dar Josh nici măcar "Bună" nu-mi zice. Deci nu ştiu dacă îl pot considera prieten. Nu poţi obliga unele persoane să te placă. Măcar încerc.
Un câine se aude lătrând, vrând să sperie un intrus, fie el real, fie imaginar. Lumina roşiatică a veiozei, maşinile care trec pe stradă din când în când, umbrele ciudate de pe tavan, prietenii mei... Da, iar e vorba despre ei. Prietenii sunt cei care îţi aduc un zâmbet pe buze, care îţi sunt alături... O îmbrăţişare contează mult, mai ales când eşti trist. Eşti "cu un pas mai aproape de fericire".
Deci... Tiffany, Josh, John( pentru că, probabil, toţi veţi citi asta), ce înseamnă pentru voi prietenii?

Changes...

Să rămân la fel? Sunt într-o continuă schimbare, îmbătrânesc cu fiecare secundă şi clipă care trece, văd cum viitorul devine trecut, văd cum toţi se comportă mai urât sau mai frumos cu mine...
Oare de cine depinde cel mai mult?

Today...

Astăzi vom fi fericiţi.
Astăzi am ajuns la malul suferinţei, s-a terminat. Am iubit, am părăsit, şi tot suntem fericiţi. Dar ne-am gândit vreodată cum sunt cei pe care i-am rănit? Poate şi-au revenit, poate nu pot trece peste asta. Melancolia e cu ei peste tot. Dar astăzi avem timp să fim fericiţi, azi vom fi fericiţi!
Suntem aproape de apus, vedem tot mai multe frunze căzute şi lacrimi din ce în ce mai puţine. Astăzi nu avem voie să plângem. Astăzi avem voie să ne cerem scuze, să ne gândim la oamenii speciali din viaţa noastră şi să ascultăm ce ne spune inima. Astăzi avem voie să fim fericiţi, azi vom fi fericiţi!
Astăzi avem voie să privim partea bună a lucrurilor, pentru că întotdeauna există una. Astăzi avem voie să fim noi, nu cei care vor alţii să fim. Simplu sau nu, e bine să fim noi înşine mereu. Aşa vom reuşi să fim fericiţi.
Aţi găsit fericirea?

Sunrise

Soarele a răsărit,
Hai să nu ne gândim că va apune.
Azi vreau să fii vesel, fericit,
Te rog, te rog, nu te opune!


O nouă zi şi-a făcut apariţia,
Hai să nu ne gândim că viitorul va deveni trecut.
Astăzi vom semna din nou petiţia,
Şi vei deveni iar arhicunoscut.


Suntem aproape de apus,
Uite că soarele intră în mare.
Văd că astăzi eşti binedispus,
Deci azi e zi de sărbătoare.


Soarele a apus, din nou,
Şi luna a apărut acum.
Care ar fi cel mai frumos cadou?
Noi, amândoi, într-un album.


O nouă zi îşi face apariţia,
Iar viitorul este acum trecut.
Mă uit cum soarele răsare iar şi văd care-i situaţia:
Suntem fericiţi, şi timpul a trecut.

Ce se întâmplă?!

Sunt legată cu o frânghie şi n-am scăpare. Picăturile de ploaie îmi udă hainele zdrenţuite şi părul, odată de un şaten strălucitor. Încep să plâng, deşi ştiu că nu rezolv nimic. Inima îmi bate nebuneşte când aud cum iarba foşneşte. E doar sunetul ploii... Sunt depărtări ce par aproape, sunt întâmplări ce le-am trăit chiar ieri... Încercam să nu clipesc ca alte lacrimi să nu-şi facă apariţia, dar nu puteam, eram...eu, eu cea de altădată. Poate slăbisem foarte mult şi eram legată de un băiat care-mi făcuse rău, dar sufletul meu era acelaşi. Încercam să număr picăturile de ploaie, ceea ce era ilogic, pentru că nimeni n-ar fi putut face asta. În schimb, aş fi putut încerca să număr clipele ridicole trăite alături de el- erau foarte puţine. Mă făcuse fericită, de ce îmi doream mereu mai mult decât aveam? Păsările zburau pe cerul cenuşiu, cândva atât de strălucitor...
Urma să văd şi partea bună a lucrurilor. Întrebarea era dacă exista una.

Să plouă!

Să plouă!
Să plouă ca apa să spele trecutul şi tot ce ţine de el.
Să plouă ca apa să ne spele faţa plină de lacrimi.
Să plouă ca să alergăm şi să fim fericiţi.
Să plouă ca să ne amintim primul sărut în ploaie.
Să plouă ca să sărim şi să ne amintim de vremurile în care eram copii, iar singura noastră grijă era şcoala.
Să plouă ca să fim cei de dinainte de vremurile astea.
Să plouă ca să fim noi.

Life is wonderful

"Pleacă! Eşti orb? Te cunosc de 2 luni, dar tot nu înţeleg nimic! Aş vrea să dau totul uitării, dar nu pot!"
"Eşti viaţa mea, nu pot trăi fără tine!"
Alice trânti receptorul. Ajunseseră să se certe din nimic.
"Nu cred că e posibilă o iubire ca a noastră", gândi ea.
Scoase sticla de coniac din frigider, dădu drumul la playlistul cu melodii triste şi începu să asculte. Peste puţin timp mai era doar jumătate de sticlă, dar nu-i păsa. Peste 5 minute aprinse câteva lumânări parfumate şi adormi. Visa că era undeva, într-o cameră cu pereţi negri şi un bărbat care o urmărea.
"Nu, nu-mi face rău!", striga ea. Începuse să aibă vise urâte tot mai des. Dădu cu mâna peste o lumânare şi totul începu să ardă.
2 maşini de pompieri, poliţia, ambulanţa: acestea se vedeau în faţa vilei din Hope City. A apărut până şi pe prima pagină a renumitului New York Times. Alice părea atât de mică în patul de spital! Avea arsuri pe 60% din corp şi medicii nu ştiau dacă poate rezista. Era singură în salon- adormise.Nimeni nu venea s-o viziteze, dar nici n-a observat- dormea în majoritatea timpului. Respira greu...
Peste vreo 3 zile de tratament îşi mai revenise. Se simţea slăbită, dar nici prin cap nu-i trecea că...
Steve intră în salonul ei. Ea era trează şi plângea, aşa că îşi întoarse capul.
"Nu vrei să mă vezi...Da, îţi dau dreptate!", a zis el, suspinând. Alice, vreau să-ţi spun că te iubesc foarte mult, nu ştiu cum aş fi fără tine, cred că aş..."
Alice se uită în ochii lui. "E adevărat?", a reuşit să întrebe.
"Da, e adevărat! Ştiu că nu ne mergea prea bine, dar să recunoaştem că amândoi am greşit."
"Ai perfectă dreptate. Îmi pare rău că te-am făcut să suferi", a reuşit ea să mai spună.
S-au îmbrăţişat- era din nou cuplul fericit de altădată. Amândoi îşi dăduseră seama că au greşit şi asta era cel mai important lucru. Au continuat cu un sărut, apoi...
-E ora de consultaţie! zise medicul, intrând. Dumneavoastră ar trebui să plecaţi, domnule.
"Te iubesc mult", i-a şoptit Steve.
"Te iubesc mult", a zis şi ea, apoi doctorul începu să o consulte.
Au externat-o peste câteva zile. Steve avea o surpriză pentru ea- îi cumpărase o vilă în care urmau să locuiască amândoi. Steve conducea Fordul cumpărat cu vreo 2 ani în urmă, iar Alice se uita pe fişa de externare.
"Stai, unde mergem? Ăsta nu-i drumul bun."
"Ba da, este", a zis el, cu un aer misterios.
"De când locuim noi pe Wisconsin Avenue?"
Alice era încântată, era tot ce-şi putea dori.
"Steve?" strigă ea mirată. Steve?
"Da, iubito. Ce este?"
"Uită-te aici." Steve luă fişa de externare, citi, apoi se uită la Alice ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
Pe fişă scria: "Vindecat cu iubire".

Timpul

Dacă viaţa s-ar opri pentru supărările noastre, timpul ar sta mereu în loc. Dar dacă timpul ar sta mereu în loc, viaţa s-ar opri pentru supărările noastre?
Stă în puterea noastră să aflăm.

Plouă cu lacrimi

Plouă cu lacrimi peste sufletul tău gol,
Eşti pe câmpul nesfârşit al singurătăţii.
Pe drumul vieţii tale sunt numai tristeţea şi lacrimile
Şi aşa vor rămâne, dacă nu te vei schimba în bine.

Pentru tine stelele nu mai strălucesc,
Deşi pe câmp se văd destul de bine.
Poate că altădată n-o să mai greşesc,
M-ai ţinut doar printre lacrimi şi rubine.

Indiferenţa - opusul dragostei

Spunea că mă iubeşte şi că i-a fost dor de mine, dar când ajungeam acolo îmi spunea absent "Bună". Unii oameni pretind că-ţi sunt prieteni doar ca să profite de tine, au păţit asta foarte mulţi dintre noi. Dacă mă număr printre ei? Într-un fel, da. Dar e de-abia 28 August, e timp. E timp să plângi, să iubeşti. Dar nu e timp să-ţi baţi joc. Nu irosi timpul, fă ceva util. Aş crede că-i doar un vis ciudat, dar nu e. "E bine că mai ai lacrimi", cum a zis cel mai bun prieten al meu. Da, Tim, bine spus. Concluzie? Indiferenţa e opusul dragostei. Întrebare: Câţi ştiu asta? Câţi şi-au dat seama de asta şi... câţi îşi vor da seama?

Refugiu între stări

E timp. E timp să iubeşti. Întotdeauna vei avea timp să iubeşti. Depinde doar dacă vrei să ai timp. Iar tu nu vrei. N-ai vrut şi nu vroiai. Erai vesel, iar peste 5 minute plângeai cu sughiţuri. Era un refugiu între stări... Până într-o zi, când ai cunoscut-o pe ea. De-atunci ai început să-ţi faci timp. Timp, timp, timp... Am repetat până şi-a pierdut sensul. În privirea lui se regăseau multe sentimente. Era muza mea. Acum ai timp să iubeşti? Poate îţi faci timp să afli.

Când îţi vei aminti de clipele cu soare?

Când îţi vei aminti clipele cu soare? Da, ştiu răspunsul: Când în sufletul tău nu va mai pătrunde nicio rază. De ce eşti singur şi razele de soare nu ajung până acolo? Pentru că ai reuşit să te îndepărtezi până şi de el. I-ai dat la o parte pe toţi, chiar şi când au vrut să te ajute. De ce te-ai îndepărtat atât de mult de noi şi... de lume? Când te-ntrebam ce faci, răspundeai absent "Bine..." sau nu ziceai nimic. Atunci nu-ţi aminteai de clipele cu soare. Nu ştiai să te bucuri de nimic: chiar şi când vedeai un căţeluş pe stradă îi dădeai cu piciorul, aşa cum ai făcut şi cu sentimentele mele. Sau ar trebui să zic "ale noastre"? Da, sentimentele noastre. Când îţi vei aminti de clipele cu soare, până la urmă? Acum? Niciodată? Asta veţi şti doar voi: tu şi persoana ta.

Vise de hârtie

Ţi-ai aşternut visele pe o hârtie, pe care mai târziu ai aruncat-o pentru că nu-ţi plăcea ce scrisesei. Adică nu-ţi place ce visezi? Nemulţumit- aşa ai fost mereu. Nu strica ceea ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai, nu vei mai rămâne cu nimic şi...vei fi şi mai supărat. Toţi avem dreptul de a visa, asta nu-ţi interzice nimeni. Vise vs. realitate. Când visezi, realizezi. Dar când ai realizat ceva, n-ai visat. A fost adevărat. Adevărul e pur şi simplu? Este rareori pur şi nu este niciodată simplu. Pentru tine, adevărul e destul de "complicat". Atunci minciuna este simplă?! Asta rămâne să descoperi tu, nu-ţi voi sta niciodată în cale. Să-mi zici dacă ai reuşit. 

Life

Am învăţat că dacă eşti trist, vesel sau îngândurat, viaţa merge mai departe. Nu s-a oprit, nu se opreşte şi nu se va opri pentru supărările noastre. Am învăţat că, uneori, oricât te străduieşti nu obţii nimic. Plângi, plângi, dar până când? Va veni un moment în care îţi vei da seama că rostul vieţii nu este să fii trist. Telefonul nu mai sună demult, tu plângi, stai în casă şi zici: "Ce bine era dacă...". Da, era, era chiar perfect. Dar gândeşte-te ce ai la momentul respectiv, încetează să strici ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai. Aşa vei strica totul. Sau ai făcut-o deja?

Merci

Merci că mi-ai fost mereu alături.
Merci că m-ai învăţat să plâng râzând.
Merci că ai ştiut cum să mă eviţi.
Merci că m-ai făcut să sufăr.
Merci că nu m-ai întrebat niciodată ce fac.
Merci că mi-ai zis unele chestii pe care n-aş fi vrut să le aud.
Merci că mă iubeşti aşa cum ştii doar tu.
Merci că eşti tu.
Merci.

I remember...

Îmi amintesc iarna în care te-am cunoscut,
Era înnorat, dar tu erai senin.
Voi păstra amintirea vie,
Poate aşa este normal să fie,
Aveai un aer adolescentin.

Scrisoare către nicăieri

M-ai abandonat cât am fost la spital
Ţie ţi se părea doar un lucru banal...
Astăzi plângi şi îţi pare rău
Altădată să ştii să-i bucuri pe cei din jurul tău.
Dacă ai fi ştiut de la-nceput ce-nseamnă să iubeşti
Poate c-ai fi ştiut acum să şi zâmbeşti.
Acum eşti fericit şi-ţi pare bine,
Mi-ai dat diamante, 1000 de rubine.
Credeai că deja m-ai cucerit,
Dar drăguţul din tine a murit.
Aş vrea să te întorci acum, din nou,
Să scrii iar "Te iubesc" pe un panou.

"Te iubesc"

Ashley se îndrepta spre şcoală. Zilele ei de fericire se terminaseră. De fapt, nici nu începuseră. Depăşea mii şi mii de feluri de oameni- acesta era eternul ei drum acasă- şcoală. Intră în clasă. Colegii n-o înţelegeau, erau foarte duri cu ea. Pe caietul ei de matematică erau desenate inimioare şi cranii. "Chestii fără folos şi logică", cum spunea mama ei, deseori. Ea nu avea pe nimeni care s-o sprijine şi s-o înţeleagă, se simţea singură pe lume.
Intră în clasă, dar îi căzu telefonul din buzunar, aşa că se duse să-l ia.
"Hey, fii atent!", a strigat ea pe un ton răstit, pentru că un băiat era cât pe ce să-i calce telefonul.
"Scuze. Bună, eu sunt Josh.", a zis el.
Viaţa lui Ashley se îmbunătăţea. Lua note din ce în ce mai bune. Era 7 seara. Din motive necunoscute, îi venea să plângă. Telefonul, pe jumătate mort şi mut sună. Nimeni n-o mai sunase, o părăsiseră toţi. Era Josh.
"Ăăă, salut. Vroiam să te întreb dacă vrei să ieşim împreună. Sunt sigur că ne-am simţit bine când ne-am văzut prima dată, aşa că...
"Sigur", a zis Ashley. Voi fi acolo.
S-au întâlnit. Se vedea că era îndrăgostit de ea. O privea într-un fel în care n-o mai privise nimeni, niciodată. Începuseră să vorbescă despre diverse.
-Ai călătorit mult? a întrebat-o el, zâmbind.
-Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie., răspunse, cu un aer misterios.
El o sărută fugitiv. Se uită mirată în ochii lui- era confuză. Până acum, nu se mai uitase niciodată în ochii lui. Avea ochi albaştri.
"Te iubesc", a spus el.
"Te iubesc".

Samedi

      

În această zi compromisă de sâmbătă, nu mai vroiam cuvinte. Vroiam doar fapte. Pe vremea aceea, nici eu nu mai ştiu ce spuneam. Şi când spun "vremea aceea", mă refer la anul trecut.
Pot spune chiar că mă pierdeam în minciunile mele. Spuneam că mă bucur, dar îmi părea rău. Spuneam că sunt veselă, dar eram tristă. În seara aceea am rămas numai noi. Noi două. Ştiam că făcusem ce trebuia. Ea a început să cânte la microfon. Eu râdeam- îmi plăcea foarte mult acolo. Am început să cânt. Nu cântam, mai mult mă strâmbam. Silvia părea foarte surprinsă, apoi pe chipul ei se aşternu o expresie de stânjeneală. Cuvintele îşi croiau drum cu viteză, abia aşteptând să se facă auzite. "Tra la la...", am început eu mai tare. Silvia cânta încă. Totul fusese în mintea mea. Îmi derulez în minte aceleaşi scenarii de mii şi mii de ori. Dar ce? O fată are tot dreptul să viseze.

Dream city

Nu ştiam când voi pleca. Nu ştiam când voi ajunge. Nu ştiam când voi veni. Dar ştiam că am mai multă experienţă de viaţă. Puteam să văd viitorul. Era cam cum îmi dorisem. Sinaia, Feteşti. Când ploua, preferam să-mi întindă cineva o umbrelă sau, mai bine zis, o mână de ajutor. Când soarele ucidea adierile de vânt, aveam nevoie să ne bucurăm împreună. Dar, uneori, când ploua, aveam nevoie să stau în ploaie. Uneori, când era însorit, preferam să stau în casă, chiar dacă aerul era irespirabil. Totul depindea de starea de spirit. Rudele şi prietenii mi-au oferit mereu o umbrelă sau alergau cu mine prin ploaie. Totul depindea de ei. De mine. De noi.

Sunshine

Mai aveam 5 minute să salvăm lumea. Soarele apusese pentru ultima dată. Alergam pe străzile prăfuite ale Feteştiului, neştiind de unde vin şi unde mă îndrept. Zeci de ambulanţe scoteau sunetul lor specific. Am tresărit până şi la adierea vântului tomnatic. Începuse să plouă torenţial. Mă trezeam.

Am visat destul?

Am visat destul? Asta e întrebarea pe care mi-o pun acum. În ziua de azi, visăm la haine ultimul răcnet, cizme croşetate sau la băiatul care ne-a salutat pe holul şcolii. Trenul a plecat, luând cu el tristeţea şi greutăţile care ne apăsau. De ce-am zis? Era un videoclip pe Kiss TV. Visăm destul? Unii da, alţii... nici nu mai au timp. Serviciu, aştetat prietena de la serviciul ei, mâncat şi...somn. Ne-am întors înapoi. Vom visa destul? Mai vedem. Nu trebuie neapărat să dormi ca să visezi. Sau trebuie?

Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?

El îi aduce un buchet de trandafiri şi o cutie cu bomboane de ciocolată. Ea îi mulţumeşte cu 2-3 săruturi fugitive, el pleacă şi ea rămâne cu gândul la bărbatul viselor. E prea mult deja. Devine ca un scenariu de film. Dragostea ar trebui să fie mai mult decât dulciuri rafinate şi trandafiri. Ar trebui să iubim dezinteresat, necondiţionat. Am profitat prea mult, deci şi Ziua Îndrăgostiţilor a devenit sărbătoare comercială. Concluzie? Dragostea se comercializează. Compunerea pare scrisă de un om îndrăgostit, nu? Desigur, dar aparenţele sunt înşelătoare, corect?
Nu-s nicidecum îndrăgostită, sunt doar...eu. Eu, scriind la 1 noaptea. Nu mă pot abţine să nu întreb, chiar dacă acum sunt doar cu TV-ul în cameră: Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?