Life is wonderful

"Pleacă! Eşti orb? Te cunosc de 2 luni, dar tot nu înţeleg nimic! Aş vrea să dau totul uitării, dar nu pot!"
"Eşti viaţa mea, nu pot trăi fără tine!"
Alice trânti receptorul. Ajunseseră să se certe din nimic.
"Nu cred că e posibilă o iubire ca a noastră", gândi ea.
Scoase sticla de coniac din frigider, dădu drumul la playlistul cu melodii triste şi începu să asculte. Peste puţin timp mai era doar jumătate de sticlă, dar nu-i păsa. Peste 5 minute aprinse câteva lumânări parfumate şi adormi. Visa că era undeva, într-o cameră cu pereţi negri şi un bărbat care o urmărea.
"Nu, nu-mi face rău!", striga ea. Începuse să aibă vise urâte tot mai des. Dădu cu mâna peste o lumânare şi totul începu să ardă.
2 maşini de pompieri, poliţia, ambulanţa: acestea se vedeau în faţa vilei din Hope City. A apărut până şi pe prima pagină a renumitului New York Times. Alice părea atât de mică în patul de spital! Avea arsuri pe 60% din corp şi medicii nu ştiau dacă poate rezista. Era singură în salon- adormise.Nimeni nu venea s-o viziteze, dar nici n-a observat- dormea în majoritatea timpului. Respira greu...
Peste vreo 3 zile de tratament îşi mai revenise. Se simţea slăbită, dar nici prin cap nu-i trecea că...
Steve intră în salonul ei. Ea era trează şi plângea, aşa că îşi întoarse capul.
"Nu vrei să mă vezi...Da, îţi dau dreptate!", a zis el, suspinând. Alice, vreau să-ţi spun că te iubesc foarte mult, nu ştiu cum aş fi fără tine, cred că aş..."
Alice se uită în ochii lui. "E adevărat?", a reuşit să întrebe.
"Da, e adevărat! Ştiu că nu ne mergea prea bine, dar să recunoaştem că amândoi am greşit."
"Ai perfectă dreptate. Îmi pare rău că te-am făcut să suferi", a reuşit ea să mai spună.
S-au îmbrăţişat- era din nou cuplul fericit de altădată. Amândoi îşi dăduseră seama că au greşit şi asta era cel mai important lucru. Au continuat cu un sărut, apoi...
-E ora de consultaţie! zise medicul, intrând. Dumneavoastră ar trebui să plecaţi, domnule.
"Te iubesc mult", i-a şoptit Steve.
"Te iubesc mult", a zis şi ea, apoi doctorul începu să o consulte.
Au externat-o peste câteva zile. Steve avea o surpriză pentru ea- îi cumpărase o vilă în care urmau să locuiască amândoi. Steve conducea Fordul cumpărat cu vreo 2 ani în urmă, iar Alice se uita pe fişa de externare.
"Stai, unde mergem? Ăsta nu-i drumul bun."
"Ba da, este", a zis el, cu un aer misterios.
"De când locuim noi pe Wisconsin Avenue?"
Alice era încântată, era tot ce-şi putea dori.
"Steve?" strigă ea mirată. Steve?
"Da, iubito. Ce este?"
"Uită-te aici." Steve luă fişa de externare, citi, apoi se uită la Alice ca şi cum ar fi văzut-o pentru prima dată.
Pe fişă scria: "Vindecat cu iubire".

Timpul

Dacă viaţa s-ar opri pentru supărările noastre, timpul ar sta mereu în loc. Dar dacă timpul ar sta mereu în loc, viaţa s-ar opri pentru supărările noastre?
Stă în puterea noastră să aflăm.

Plouă cu lacrimi

Plouă cu lacrimi peste sufletul tău gol,
Eşti pe câmpul nesfârşit al singurătăţii.
Pe drumul vieţii tale sunt numai tristeţea şi lacrimile
Şi aşa vor rămâne, dacă nu te vei schimba în bine.

Pentru tine stelele nu mai strălucesc,
Deşi pe câmp se văd destul de bine.
Poate că altădată n-o să mai greşesc,
M-ai ţinut doar printre lacrimi şi rubine.

Indiferenţa - opusul dragostei

Spunea că mă iubeşte şi că i-a fost dor de mine, dar când ajungeam acolo îmi spunea absent "Bună". Unii oameni pretind că-ţi sunt prieteni doar ca să profite de tine, au păţit asta foarte mulţi dintre noi. Dacă mă număr printre ei? Într-un fel, da. Dar e de-abia 28 August, e timp. E timp să plângi, să iubeşti. Dar nu e timp să-ţi baţi joc. Nu irosi timpul, fă ceva util. Aş crede că-i doar un vis ciudat, dar nu e. "E bine că mai ai lacrimi", cum a zis cel mai bun prieten al meu. Da, Tim, bine spus. Concluzie? Indiferenţa e opusul dragostei. Întrebare: Câţi ştiu asta? Câţi şi-au dat seama de asta şi... câţi îşi vor da seama?

Refugiu între stări

E timp. E timp să iubeşti. Întotdeauna vei avea timp să iubeşti. Depinde doar dacă vrei să ai timp. Iar tu nu vrei. N-ai vrut şi nu vroiai. Erai vesel, iar peste 5 minute plângeai cu sughiţuri. Era un refugiu între stări... Până într-o zi, când ai cunoscut-o pe ea. De-atunci ai început să-ţi faci timp. Timp, timp, timp... Am repetat până şi-a pierdut sensul. În privirea lui se regăseau multe sentimente. Era muza mea. Acum ai timp să iubeşti? Poate îţi faci timp să afli.

Când îţi vei aminti de clipele cu soare?

Când îţi vei aminti clipele cu soare? Da, ştiu răspunsul: Când în sufletul tău nu va mai pătrunde nicio rază. De ce eşti singur şi razele de soare nu ajung până acolo? Pentru că ai reuşit să te îndepărtezi până şi de el. I-ai dat la o parte pe toţi, chiar şi când au vrut să te ajute. De ce te-ai îndepărtat atât de mult de noi şi... de lume? Când te-ntrebam ce faci, răspundeai absent "Bine..." sau nu ziceai nimic. Atunci nu-ţi aminteai de clipele cu soare. Nu ştiai să te bucuri de nimic: chiar şi când vedeai un căţeluş pe stradă îi dădeai cu piciorul, aşa cum ai făcut şi cu sentimentele mele. Sau ar trebui să zic "ale noastre"? Da, sentimentele noastre. Când îţi vei aminti de clipele cu soare, până la urmă? Acum? Niciodată? Asta veţi şti doar voi: tu şi persoana ta.

Vise de hârtie

Ţi-ai aşternut visele pe o hârtie, pe care mai târziu ai aruncat-o pentru că nu-ţi plăcea ce scrisesei. Adică nu-ţi place ce visezi? Nemulţumit- aşa ai fost mereu. Nu strica ceea ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai, nu vei mai rămâne cu nimic şi...vei fi şi mai supărat. Toţi avem dreptul de a visa, asta nu-ţi interzice nimeni. Vise vs. realitate. Când visezi, realizezi. Dar când ai realizat ceva, n-ai visat. A fost adevărat. Adevărul e pur şi simplu? Este rareori pur şi nu este niciodată simplu. Pentru tine, adevărul e destul de "complicat". Atunci minciuna este simplă?! Asta rămâne să descoperi tu, nu-ţi voi sta niciodată în cale. Să-mi zici dacă ai reuşit. 

Life

Am învăţat că dacă eşti trist, vesel sau îngândurat, viaţa merge mai departe. Nu s-a oprit, nu se opreşte şi nu se va opri pentru supărările noastre. Am învăţat că, uneori, oricât te străduieşti nu obţii nimic. Plângi, plângi, dar până când? Va veni un moment în care îţi vei da seama că rostul vieţii nu este să fii trist. Telefonul nu mai sună demult, tu plângi, stai în casă şi zici: "Ce bine era dacă...". Da, era, era chiar perfect. Dar gândeşte-te ce ai la momentul respectiv, încetează să strici ce ai dorindu-ţi ceea ce nu ai. Aşa vei strica totul. Sau ai făcut-o deja?

Merci

Merci că mi-ai fost mereu alături.
Merci că m-ai învăţat să plâng râzând.
Merci că ai ştiut cum să mă eviţi.
Merci că m-ai făcut să sufăr.
Merci că nu m-ai întrebat niciodată ce fac.
Merci că mi-ai zis unele chestii pe care n-aş fi vrut să le aud.
Merci că mă iubeşti aşa cum ştii doar tu.
Merci că eşti tu.
Merci.

I remember...

Îmi amintesc iarna în care te-am cunoscut,
Era înnorat, dar tu erai senin.
Voi păstra amintirea vie,
Poate aşa este normal să fie,
Aveai un aer adolescentin.

Scrisoare către nicăieri

M-ai abandonat cât am fost la spital
Ţie ţi se părea doar un lucru banal...
Astăzi plângi şi îţi pare rău
Altădată să ştii să-i bucuri pe cei din jurul tău.
Dacă ai fi ştiut de la-nceput ce-nseamnă să iubeşti
Poate c-ai fi ştiut acum să şi zâmbeşti.
Acum eşti fericit şi-ţi pare bine,
Mi-ai dat diamante, 1000 de rubine.
Credeai că deja m-ai cucerit,
Dar drăguţul din tine a murit.
Aş vrea să te întorci acum, din nou,
Să scrii iar "Te iubesc" pe un panou.

"Te iubesc"

Ashley se îndrepta spre şcoală. Zilele ei de fericire se terminaseră. De fapt, nici nu începuseră. Depăşea mii şi mii de feluri de oameni- acesta era eternul ei drum acasă- şcoală. Intră în clasă. Colegii n-o înţelegeau, erau foarte duri cu ea. Pe caietul ei de matematică erau desenate inimioare şi cranii. "Chestii fără folos şi logică", cum spunea mama ei, deseori. Ea nu avea pe nimeni care s-o sprijine şi s-o înţeleagă, se simţea singură pe lume.
Intră în clasă, dar îi căzu telefonul din buzunar, aşa că se duse să-l ia.
"Hey, fii atent!", a strigat ea pe un ton răstit, pentru că un băiat era cât pe ce să-i calce telefonul.
"Scuze. Bună, eu sunt Josh.", a zis el.
Viaţa lui Ashley se îmbunătăţea. Lua note din ce în ce mai bune. Era 7 seara. Din motive necunoscute, îi venea să plângă. Telefonul, pe jumătate mort şi mut sună. Nimeni n-o mai sunase, o părăsiseră toţi. Era Josh.
"Ăăă, salut. Vroiam să te întreb dacă vrei să ieşim împreună. Sunt sigur că ne-am simţit bine când ne-am văzut prima dată, aşa că...
"Sigur", a zis Ashley. Voi fi acolo.
S-au întâlnit. Se vedea că era îndrăgostit de ea. O privea într-un fel în care n-o mai privise nimeni, niciodată. Începuseră să vorbescă despre diverse.
-Ai călătorit mult? a întrebat-o el, zâmbind.
-Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie., răspunse, cu un aer misterios.
El o sărută fugitiv. Se uită mirată în ochii lui- era confuză. Până acum, nu se mai uitase niciodată în ochii lui. Avea ochi albaştri.
"Te iubesc", a spus el.
"Te iubesc".

Samedi

      

În această zi compromisă de sâmbătă, nu mai vroiam cuvinte. Vroiam doar fapte. Pe vremea aceea, nici eu nu mai ştiu ce spuneam. Şi când spun "vremea aceea", mă refer la anul trecut.
Pot spune chiar că mă pierdeam în minciunile mele. Spuneam că mă bucur, dar îmi părea rău. Spuneam că sunt veselă, dar eram tristă. În seara aceea am rămas numai noi. Noi două. Ştiam că făcusem ce trebuia. Ea a început să cânte la microfon. Eu râdeam- îmi plăcea foarte mult acolo. Am început să cânt. Nu cântam, mai mult mă strâmbam. Silvia părea foarte surprinsă, apoi pe chipul ei se aşternu o expresie de stânjeneală. Cuvintele îşi croiau drum cu viteză, abia aşteptând să se facă auzite. "Tra la la...", am început eu mai tare. Silvia cânta încă. Totul fusese în mintea mea. Îmi derulez în minte aceleaşi scenarii de mii şi mii de ori. Dar ce? O fată are tot dreptul să viseze.

Dream city

Nu ştiam când voi pleca. Nu ştiam când voi ajunge. Nu ştiam când voi veni. Dar ştiam că am mai multă experienţă de viaţă. Puteam să văd viitorul. Era cam cum îmi dorisem. Sinaia, Feteşti. Când ploua, preferam să-mi întindă cineva o umbrelă sau, mai bine zis, o mână de ajutor. Când soarele ucidea adierile de vânt, aveam nevoie să ne bucurăm împreună. Dar, uneori, când ploua, aveam nevoie să stau în ploaie. Uneori, când era însorit, preferam să stau în casă, chiar dacă aerul era irespirabil. Totul depindea de starea de spirit. Rudele şi prietenii mi-au oferit mereu o umbrelă sau alergau cu mine prin ploaie. Totul depindea de ei. De mine. De noi.

Sunshine

Mai aveam 5 minute să salvăm lumea. Soarele apusese pentru ultima dată. Alergam pe străzile prăfuite ale Feteştiului, neştiind de unde vin şi unde mă îndrept. Zeci de ambulanţe scoteau sunetul lor specific. Am tresărit până şi la adierea vântului tomnatic. Începuse să plouă torenţial. Mă trezeam.

Am visat destul?

Am visat destul? Asta e întrebarea pe care mi-o pun acum. În ziua de azi, visăm la haine ultimul răcnet, cizme croşetate sau la băiatul care ne-a salutat pe holul şcolii. Trenul a plecat, luând cu el tristeţea şi greutăţile care ne apăsau. De ce-am zis? Era un videoclip pe Kiss TV. Visăm destul? Unii da, alţii... nici nu mai au timp. Serviciu, aştetat prietena de la serviciul ei, mâncat şi...somn. Ne-am întors înapoi. Vom visa destul? Mai vedem. Nu trebuie neapărat să dormi ca să visezi. Sau trebuie?

Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?

El îi aduce un buchet de trandafiri şi o cutie cu bomboane de ciocolată. Ea îi mulţumeşte cu 2-3 săruturi fugitive, el pleacă şi ea rămâne cu gândul la bărbatul viselor. E prea mult deja. Devine ca un scenariu de film. Dragostea ar trebui să fie mai mult decât dulciuri rafinate şi trandafiri. Ar trebui să iubim dezinteresat, necondiţionat. Am profitat prea mult, deci şi Ziua Îndrăgostiţilor a devenit sărbătoare comercială. Concluzie? Dragostea se comercializează. Compunerea pare scrisă de un om îndrăgostit, nu? Desigur, dar aparenţele sunt înşelătoare, corect?
Nu-s nicidecum îndrăgostită, sunt doar...eu. Eu, scriind la 1 noaptea. Nu mă pot abţine să nu întreb, chiar dacă acum sunt doar cu TV-ul în cameră: Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?