"Te iubesc"

Ashley se îndrepta spre şcoală. Zilele ei de fericire se terminaseră. De fapt, nici nu începuseră. Depăşea mii şi mii de feluri de oameni- acesta era eternul ei drum acasă- şcoală. Intră în clasă. Colegii n-o înţelegeau, erau foarte duri cu ea. Pe caietul ei de matematică erau desenate inimioare şi cranii. "Chestii fără folos şi logică", cum spunea mama ei, deseori. Ea nu avea pe nimeni care s-o sprijine şi s-o înţeleagă, se simţea singură pe lume.
Intră în clasă, dar îi căzu telefonul din buzunar, aşa că se duse să-l ia.
"Hey, fii atent!", a strigat ea pe un ton răstit, pentru că un băiat era cât pe ce să-i calce telefonul.
"Scuze. Bună, eu sunt Josh.", a zis el.
Viaţa lui Ashley se îmbunătăţea. Lua note din ce în ce mai bune. Era 7 seara. Din motive necunoscute, îi venea să plângă. Telefonul, pe jumătate mort şi mut sună. Nimeni n-o mai sunase, o părăsiseră toţi. Era Josh.
"Ăăă, salut. Vroiam să te întreb dacă vrei să ieşim împreună. Sunt sigur că ne-am simţit bine când ne-am văzut prima dată, aşa că...
"Sigur", a zis Ashley. Voi fi acolo.
S-au întâlnit. Se vedea că era îndrăgostit de ea. O privea într-un fel în care n-o mai privise nimeni, niciodată. Începuseră să vorbescă despre diverse.
-Ai călătorit mult? a întrebat-o el, zâmbind.
-Viaţa e o călătorie, nu o destinaţie., răspunse, cu un aer misterios.
El o sărută fugitiv. Se uită mirată în ochii lui- era confuză. Până acum, nu se mai uitase niciodată în ochii lui. Avea ochi albaştri.
"Te iubesc", a spus el.
"Te iubesc".

Samedi

      

În această zi compromisă de sâmbătă, nu mai vroiam cuvinte. Vroiam doar fapte. Pe vremea aceea, nici eu nu mai ştiu ce spuneam. Şi când spun "vremea aceea", mă refer la anul trecut.
Pot spune chiar că mă pierdeam în minciunile mele. Spuneam că mă bucur, dar îmi părea rău. Spuneam că sunt veselă, dar eram tristă. În seara aceea am rămas numai noi. Noi două. Ştiam că făcusem ce trebuia. Ea a început să cânte la microfon. Eu râdeam- îmi plăcea foarte mult acolo. Am început să cânt. Nu cântam, mai mult mă strâmbam. Silvia părea foarte surprinsă, apoi pe chipul ei se aşternu o expresie de stânjeneală. Cuvintele îşi croiau drum cu viteză, abia aşteptând să se facă auzite. "Tra la la...", am început eu mai tare. Silvia cânta încă. Totul fusese în mintea mea. Îmi derulez în minte aceleaşi scenarii de mii şi mii de ori. Dar ce? O fată are tot dreptul să viseze.

Dream city

Nu ştiam când voi pleca. Nu ştiam când voi ajunge. Nu ştiam când voi veni. Dar ştiam că am mai multă experienţă de viaţă. Puteam să văd viitorul. Era cam cum îmi dorisem. Sinaia, Feteşti. Când ploua, preferam să-mi întindă cineva o umbrelă sau, mai bine zis, o mână de ajutor. Când soarele ucidea adierile de vânt, aveam nevoie să ne bucurăm împreună. Dar, uneori, când ploua, aveam nevoie să stau în ploaie. Uneori, când era însorit, preferam să stau în casă, chiar dacă aerul era irespirabil. Totul depindea de starea de spirit. Rudele şi prietenii mi-au oferit mereu o umbrelă sau alergau cu mine prin ploaie. Totul depindea de ei. De mine. De noi.

Sunshine

Mai aveam 5 minute să salvăm lumea. Soarele apusese pentru ultima dată. Alergam pe străzile prăfuite ale Feteştiului, neştiind de unde vin şi unde mă îndrept. Zeci de ambulanţe scoteau sunetul lor specific. Am tresărit până şi la adierea vântului tomnatic. Începuse să plouă torenţial. Mă trezeam.

Am visat destul?

Am visat destul? Asta e întrebarea pe care mi-o pun acum. În ziua de azi, visăm la haine ultimul răcnet, cizme croşetate sau la băiatul care ne-a salutat pe holul şcolii. Trenul a plecat, luând cu el tristeţea şi greutăţile care ne apăsau. De ce-am zis? Era un videoclip pe Kiss TV. Visăm destul? Unii da, alţii... nici nu mai au timp. Serviciu, aştetat prietena de la serviciul ei, mâncat şi...somn. Ne-am întors înapoi. Vom visa destul? Mai vedem. Nu trebuie neapărat să dormi ca să visezi. Sau trebuie?

Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?

El îi aduce un buchet de trandafiri şi o cutie cu bomboane de ciocolată. Ea îi mulţumeşte cu 2-3 săruturi fugitive, el pleacă şi ea rămâne cu gândul la bărbatul viselor. E prea mult deja. Devine ca un scenariu de film. Dragostea ar trebui să fie mai mult decât dulciuri rafinate şi trandafiri. Ar trebui să iubim dezinteresat, necondiţionat. Am profitat prea mult, deci şi Ziua Îndrăgostiţilor a devenit sărbătoare comercială. Concluzie? Dragostea se comercializează. Compunerea pare scrisă de un om îndrăgostit, nu? Desigur, dar aparenţele sunt înşelătoare, corect?
Nu-s nicidecum îndrăgostită, sunt doar...eu. Eu, scriind la 1 noaptea. Nu mă pot abţine să nu întreb, chiar dacă acum sunt doar cu TV-ul în cameră: Oare dragostea a fost aşa dintotdeauna?