Nu ştiam când voi pleca. Nu ştiam când voi ajunge. Nu ştiam când voi veni. Dar ştiam că am mai multă experienţă de viaţă. Puteam să văd viitorul. Era cam cum îmi dorisem. Sinaia, Feteşti. Când ploua, preferam să-mi întindă cineva o umbrelă sau, mai bine zis, o mână de ajutor. Când soarele ucidea adierile de vânt, aveam nevoie să ne bucurăm împreună. Dar, uneori, când ploua, aveam nevoie să stau în ploaie. Uneori, când era însorit, preferam să stau în casă, chiar dacă aerul era irespirabil. Totul depindea de starea de spirit. Rudele şi prietenii mi-au oferit mereu o umbrelă sau alergau cu mine prin ploaie. Totul depindea de
ei. De mine. De
noi.
0 comments:
Post a Comment